In vremea aceea S-a dus Iisus intr-o cetate numita Nain si cu El impreuna mergeau ucenicii Lui si multa multime. Iar cand S-a apropiat de poarta cetatii, iata scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, si ea era vaduva, si multime mare din cetate era cu ea.”
Acestea se intamplau la foarte scurta vreme dupa minunata tamaduire a slugii sutasului roman din Capernaum. Iisus era insotit de ucenici si de o ceata mare de oameni, care vazusera multele minuni din Capernaum si asteptau acum sa vada si sa auda si mai multe, pentru ca ceea ce savarsea Hristos nu se mai vazuse si nu se mai auzise pana atunci.
De-abia ajunsese Iisus la portile cetatii, cand a intalnit alaiul de ingropare care iesea din cetate. Cel mort era un baiat, cum vedem din cuvantul lui Hristos care i-a spus: Tinere, precum si din faptul ca l-a dat mamei lui dupa ce l-a adus inapoi la viata.
“Si, vazand-o Domnul, I s-a facut mila de ea si i-a zis: Nu plange!” Femeia isi pierduse singurul fiu. Durerea tuturor celor de fata trebuie sa fi fost mare, iar jalea generala sporea lacrimile si deznadejdea nefericitei mame. Cu toate ca toti asteptam ca durerea sa ne fie impartasita de cei din jur cand moartea ne smulge pe cineva drag, partasia celorlalti la durerea noastra nu ne imputineaza cu nimic suferinta.
Domnului i-a fost mila de acea biata mama. Nu plange! i-a spus. A citit totul in sufletul ei. Era vaduva, era singura. Acum murise si singurul ei fiu, nu mai avea pe nimeni.
Dar Dumnezeu? Poate sa fie cineva singur cand Dumnezeu e cu el? Poate omul sa aiba o insotire mai stransa decat cu Dumnezeu? Nu-i Dumnezeu mai aproape de noi decat ne sunt mama si tatal, si fratii, si surorile, fiii si fiicele? El ne da rude, si tot El le ia de la noi, dar de parasit nu ne paraseste; ochiul Sau nu osteneste a ne veghea, dragostea Lui nu se schimba niciodata.
“Nu plange!” Cu aceste cuvinte mangaie Domnul mama indurerata. Le spune Unul care nu crede, cum cred multi dintre noi, ca sufletul baiatului mort a coborat cu el in mormant la despartirea de trup; le spune Cel care stie totul despre sufletul baiatului mamei, Cel care are in puterea Sa acest suflet. Cu aceleasi cuvinte cautam si noi sa mangaiem jalea celor indurerati, chiar daca si inimile noastre sunt pline de lacrimi. Dar in afara compasiunii noastre nu le putem oferi indureratilor nimic spre mangaiere.
Hristos nu-i spune femeii: Nu plange! ca sa ne arate ca nu trebuie sa plangem cand ne moare cineva. Si El a plans cand a murit Lazar (Ioan 11, 35). A plans si pentru cei ce aveau sa sufere la caderea Ierusalimului (Luca 19, 41-44). Oricum, a fericit pe cei ce plang: aceia se vor mangaia (Matei 5,4). Nimic nu-l linisteste si nu-l curata pe om mai mult decat lacrimile; in predania ortodoxa despre mantuire, lacrimile sunt cel dintai mijloc de curatire a sufletului, a inimii si a mintii. Si nu numai pe morti avem sa-i plangem, ci si pe cei vii, si mai ales pe noi insine, asa cum indeamna Domnul pe fiicele Ierusalimului: Nu Ma plangeti pe Mine, ci pe voi plangeti-va si pe copiii vostri (Luca 23,28).
Sunt insa lacrimi si lacrimi. Apostolul Pavel ii indeamna pe tesaloniceni: Sa nu va intristati, ca ceilalti, care nu au nadejde (Tes. 4, 13), ca paganii si ca cei fara Dumnezeu, care isi plang mortii ca pe niste pierduti. Crestinii sa-si planga mortii lor nu pentru ca i-au pierdut si nu mai sunt cu ei, ci pentru ca au murit in pacate, iar plansul lor trebuie sa fie legat cu rugaciunea catre Dumnezeu, ca sa li se ierte celor morti pacatele si sa intre ei, cu mila Lui, in imparatia cerurilor. Crestinul trebuie sa planga si pentru sine insusi din pricina pacatelor, si cu cat mai des, cu atat mai bine; nu ca cei ce nu au credinta si nadejde, ci dimpotriva, ca unul care are credinta in Dumnezeul cel viu si nadejde in mila Lui si in viata vesnica.
Daca lacrimile ne sunt, in inteles crestin, de atata folos, de ce spune Domnul acelei mame: Nu plange? Aici e cu totul altceva. Femeia plangea ca cineva care nu are nadejde; si nu plangea pentru pacatele fiului, nici pentru ale sale, ci pentru pierderea copilului, pentru paruta lui nimicire, pentru vesnica despartire de el. Dar era acolo Fiul lui Dumnezeu, Domnul viilor si al mortilor. Nu are de ce sa planga nimeni cu El de fata!
Poate sa planga cineva cand este cu el Datatorul-de-Viata, in a Carui imparatie nu sunt morti, ci numai vii? Dar nefericita vaduva nu-L cunostea nici pe Hristos, nici puterea lui Dumnezeu; isi jelea singurul copil cu bocete deznadajduite, ca toti cei care n-au avut niciodata credinta in invierea mortilor, sau avand-o vreodata, au pierdut-o.
Durerii ei iesite din minti, izvorate din nestiinta, i-a spus Domnul: Nu plange! Nu i-a spus asa cum multi zic celor ce jelesc: "Nu plange!” in intelesul ca lacrimile nu ajuta la nimic. "Nu plange! Plansul tot nu-l aduce inapoi! Asa a fost sa fie; si noi vom merge pe aceeasi cale.” Iata toata mangaierea, mai bine-zis lipsa de mangaiere, pe care o putem aduce altora, si care nu mangaie pe nimeni.
Dar altceva vrea sa spuna Hristos cand zice: Nu plange: "Nu plange, pentru ca sunt Eu aici. Eu sunt pastorul tuturor oilor, si nici una nu poate sa fie ascunsa undeva unde sa nu stiu Eu. Fiul tau nu a murit in felul in care crezi tu. Nu: doar sufletul i s-a despartit de trup. Eu am putere asupra sufletului sau asa cum am putere si asupra trupului. Pentru durerea ta, care vine din nestiinta, si a tuturor celor din jurul tau, am sa unesc iarasi sufletul baiatului cu trupul, am sa-l aduc la viata; nu atat pentru el, cat pentru tine si pentru toti oamenii acestia, ca sa cunoasteti ca Dumnezeu vegheaza asupra oamenilor si ca Acela Eu sunt, Mesia si Mantuitorul lumii“. Iata cu ce inteles a spus Hristos mamei: Nu plange!
“Si apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Si a zis: Tinere, tie iti zic, scoala-te!” Iisus a poruncit baiatului in numele Sau, iar nu cum au facut profetii Ilie si Elisei, care s-au rugat lui Dumnezeu sa invie pe cel mort. Aceia erau slujitorii Dumnezeului Celui Viu, iar acesta este Unul-Nascut Fiul Lui.
Tie iti zic. Cu aceste cuvinte - pe care Domnul nu le-a mai rostit altadata cand a inviat mortii - a vrut sa arate ca a savarsit fapta numai prin dumnezeiasca Sa putere, ca are putere asupra mortilor ca si asupra viilor. De asemenea, minunea nu s-a facut ca raspuns la credinta, cum s-a intamplat la invierea fiicei lui Iair; nici nu se astepta cineva din convoiul de inmormantare la o minune, asa cum a fost la invierea lui Lazar. Nu; minunea s-a savarsit numai cu cuvantul cel puternic al lui Hristos.
“Si s-a ridicat cel mort si a inceput sa vorbeasca, si l-a dat mamei lui.” Faptura a auzit glasul Facatorului si I-a ascultat porunca. De acolo de unde se afla, sufletul baiatului mort a auzit glasul Stapanului si intr-o clipa s-a intors la trupul sau, ca sa implineasca porunca. Supusul a cunoscut vocea Domnului sau. Tanarul s-a ridicat din sicriu si a inceput sa vorbeasca. De ce a inceput sa vorbeasca indata? Ca nu cumva sa creada oamenii ca e doar vreun fel de nalucire vrajitoreasca, ori ca vreun strigoi a intrat in trupul baiatului si l-a ridicat din sicriu. Trebuia sa auda cu totii glasul si vorbele tanarului, ca sa nu ramana vreo indoiala cu privire la faptul ca el insusi s-a intors cu adevarat la viata.
De asemenea, Domnul l-a dat mamei lui ca sa-i arate ca este un dar, asa cum a fost si cand l-a nascut. Viata este darul lui Dumnezeu. Dumnezeu da viata omului din mana Sa; El ia de mana pe fiecare om zidit si-l da acestei vremelnice vieti pamantesti. Domnul l-a luat pe baiat de mana si l-a dat mamei sale ca sa-i arate ca nu in zadar i-a spus: Nu plange! I-a spus stiind ca are s-o mangaie cu adevarat, nu numai cu cuvinte pe care poate ca ea le mai si auzise de multe ori spunandu-i-se in ziua aceea, ci printr-o fapta cu adevarat mangaietoare.
“Si frica i-a cuprins pe toti si slaveau pe Dumnezeu, zicand: Prooroc mare S-a ridicat intre noi si Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau.” Hristos le-a alungat frica de naluci si de vrajitorii, dar frica tot a ramas in ei. Dar frica aceasta este buna: este frica de Dumnezeu care-l face pe om sa-L laude si sa-L slaveasca pe Domnul.
Minunea invierii fiului vaduvei din Nain a fost savarsita si din mila fata de o mama indurerata, dar si pentru credinta noastra in obsteasca inviere din morti, in minunea minunilor, in dreptatea dreptatilor, in bucuria bucuriilor. Amin.
Sfantul Nicolae Velimirovici