Invierea fiicei lui Iair

Invierea fiicei lui Iair

Mantuitorul se intorcea din tinutul Gadarenilor unde vindecase un indracit. Toata lumea se bucura de intoarcerea lui Iisus, dar unul din multime se bucura mai mult decat toti, pentru ca in inima ii incoltise o speranta. Acesta era chiar mai-marele sinagogii din localitate.

 
Asteptand cateva momente pentru ca multimea sa se potoleasca, dar nu prea mult pentru ca avea o cerere urgenta, Iair si-a facut loc, a ajuns in fata lui Iisus, i-a cazut la picioare si i-a spus, ca si cum l-ar fi asteptat in mod deosebit: Invatatorule, vino repede acasa la mine si fa ceva, pentru ca fiica mea rau patimeste. E bolnava. E bolnavaa rau. E bolnava spre moarte. Si Iisus Se indreapta de indata spre casa acestuia.
 
Inainte de a vedea ce s-a petrecut acolo, sa ne oprim asupra catorva detalii. Mai intai asupra faptului ca Iair nu adresase o rugaminte pentru el insusi. O facuse pentru fiica sa. Mantuitorul i-a ascultat deci o rugaciune facuta pentru altcineva. Dumnezeu tine seama de rugaciunile facute pentru altii. Ele inseamna generozitate, inseamna daruire, inseamna iubire, inseamna bunatate. Precum Dumnezeu face totul pentru noi, El pretuieste desigur si ceea ce facem noi pentru altii. Cand facem ceva pentru altii, iesim din egoism, ne dovedim co-partasi la destinul aproapelui. Ne asemanam cu Dumnezeu.
 
Pe drum, spre casa lui Iair s-a mai intamplat ceva. Multimea Il inghesuia, toti s-au luat dupa El, mergand spre casa lui Iair. Voiau sa mai vada inca o minune. Ştiau ca o vor vedea. Erau curiosi sa vada cum va fi. Dar, la un moment dat, Mantuitorul s-a intors si a intrebat: "Cine s-a atins de Mine?" Unul din Apostolii care erau in jurul Lui, care-L aparau de multime, desi era imposibil sa-L apere, pentru ca multimea Il imbulzea, fiecare voind sa se atinga de hainele Lui, sa fie cat mai aproape, i-a spus, zambind desigur: "Invatatorule, poporul Te impresoara si Te imbulzeste, si Tu intrebi: Cine s-a atins de Mine?". Era adevarat, dar Mantuitorul s-a explicat de indata: "S-a atins de Mine cineva, pentru ca am simtit o putere iesind din Mine". Era vorba de altceva deci.
 
Vazand ca nu se poate tainui, o femeie a iesit in fata si a recunoscut ca ea fusese, aratand si pricina pentru care o facuse. Avea o boala, o scurgere de sange de doisprezece ani, care nu se mai oprea. Atingandu-se de Mantuitorul, in clipa aceea s-a vindecat. Puterea vindecatoare fusese deci "puterea" iesita din Sine, pe care o simtise Mantuitorul.
 
Auzind-o Iisus, s-a intors spre ea. Era infricosata. Se temea pentru ceea ce facuse, ca si cum facuse un lucru nepermis. Dar El i-a zis: "Indrazneste, fiica! Credinta ta te-a mantuit! Mergi in pace!" Simplu. Ca si cum s-ar fi petrecut lucrul cel mai firesc din lume. Mantuitorul nu dramatiza si nu tinea sa se faca mare publicitate din minunile Sale.
 
Ar trebui totusi sa ne mai atraga atentia cateva lucruri din aceasta intamplare. Dupa cum am vazut, femeia se atinsese de El, dar de El se atingeau toti care reuseau sa-i fie in preajma. Cum se face ca totusi catre o singura atingere a fost Mantuitorul atent? De ce? Fiindca femeia aceasta venise cu o credinta deosebita, venise cu o intentie anume. Femeia avea un motiv anume sa se atinga de El, in speranta si credinta vindecarii. De aceea Mantuitorul i-a spus: "Credinta ta te-a mantuit!" si "indrazneste". Deci, crede tot asa in continuare.
 
Convoiul, in timpul acesta, mergea mai departe spre casa lui Iair, condus chiar de Iair. Şi iata ca, indata dupa intamplarea cu femeia, cineva, venit de acasa de la Iair, si-a facut loc pana a ajuns langa el si i-a spus: "Nu mai osteni pe Invatatorul. Fiica ta a murit!"
 
Iair cazu in intristarea cea mai de pe urma. Era unica lui fiica si ce durere poate fi mai mare decat sa pierzi o copila pe care ai crescut-o pana la 12 ani? Iisus S-a intors catre el si i-a spus repede cuvant de mangaiere si speranta, inainte de a cadea in deznadejde: "Nu te teme, crede numai si se va mantui fiica ta!" Iair si toti dinprejurul lui vor fi fost uimiti cand au vazut ca Mantuitorul nu da inapoi, ci merge mai departe, desi erau siguri ca auzise ca fata a murit.
 
Au ajuns la casa lui Iair. Iisus i-a lasat pe toti afara. A luat inauntru pe Petru, pe Iacob, pe Ioan si pe parintii fetei. Cand au intrat, i-au gasit pe ai casei plangand. Fata murise. Ei plangeau. Si socoteau sosirea lui Iisus inutila, tardiva. Poate numai Iair sa-si fi pastrat credinta la care chemase Mantuitorul: "Crede numai!"
 
Celorlalti le-a zis: "Nu plangeti. Fiti pe pace. Fata n-a murit, ci doarme!" De fapt murise. Si o stia si El. Dar a vrut sa le arate ce este moartea in gandirea lui Dumnezeu. Moartea e doar somn. Un somn care nu intrerupe decat viata pamanteasca. "Doarme!" a zis El!
 
Cu toata gravitatea momentului si cu toata durerea lor, aceasta vorba i-a facut sa rada. Radeau de nestiinta Lui. Poate chiar putintel batjocoritor. Cum adica? Tu nu vezi ca a murit? Tu nu poti deosebi un om viu, de un om mort? Ne spui noua ca doarme!
 
Mantuitorul nu s-a mai ocupat insa nici de rasul, nici de indoiala lor. S-a indreptat catre fetita, a luat-o de mana si "a strigat" ca si cum trebuia sa fie auzit de sufletul ei de pe taramul celalalt, ca si cum sufletul ar fi fost departat undeva. Si, spre stupefactia tuturor, in clipa aceea fetita s-a ridicat. Ca sa n-o sperie, si sa nu sperie pe nimeni, Mantuitorul a tras-o jos de pe patul mortii, a dat-o parintilor si le-a spus: "Dati-i sa manance". Apoi le-a poruncit sa nu spuna nimanui cele ce s-au intamplat. Si tot atat de simplu precum venise, a si plecat.
 
Porunca de a nu spune ce s-a intamplat era aproape inutila, fiindca cine ar fi putut sa taca la o asemenea intamplare? Nimeni nu putea sa taca. Mantuitorul insa, in afara de faptul ca o inviase pe fetita, a vrut sa le dea si o povata de smerenie. S-a ferit de laude si de slava lor.
 
Sa ne aducem acum aminte de cuvintele spuse de Iisus femeii si de cuvintele pe care i le-a spus lui Iair. Femeii i-a spus: "Credinta ta te-a mantuit", si indemnul de "a crede" leaga cele doua minuni intre ele. Felul cum pune Iisus problema, ne duce la concluzia ca cele doua minuni le-a facut de fapt cel care a avut credinta. Femeia prin credinta ei: "Credinta ta te-a mantuit". Nu a Mea. "Crede numai", i-a zis lui Iair. Tu, nu Eu.
 
Prin urmare Mantuitorul vrea sa ne arate ca cel care are credinta, aceasta credinta a lui devine facatoare de minuni. Cel care are credinta devine posesorul unei forte extraordinare pe care n-a avut-o inainte, pe care o are acum si prin care face acum lucruri extraordinare.
 
Cum am putea oare defini credinta in acest inteles de credinta care ajunge sa faca minuni? Sfantul Apostol Pavel o defineste astfel: "Credinta este incredintarea despre lucrurile nadajduite si adeverirea celor nevazute" (Evrei 11, 1).
 
Prin credinta, Dumnezeu da sens la tot ceea ce exista. Credinta este in primul rand un mijloc de cunoastere a lui Dumnezeu. Credinta vindeca toate nelinistile noastre. Credinta umple toate golurile noastre, atunci cand ne punem marile intrebari despre noi, despre existenta, despre lumea aceasta, si nu gasim raspuns.
 
Credinta noastra trebuie sa fie neindoielnica, asa cum a fost credinta femeii care s-a atins de Mantuitorul, si credinta lui Iair.
 
Credinta noastra trebuie sa fie dreapta, dupa lege, asa cum ne-a lasat-o Mantuitorul, asa cum ne-a fost transmisa de apostoli, asa cum noua romanilor ne-au lasat-o mosii si stramosii nostri care au pastrat-o din vechime, de la Apostoli pana in vremea noastra.
 
Dar sa ne mai punem o intrebare: - Trebuie oare sa ne adresam lui Dumnezeu si cu credinta sa cerem totul de la El? Sigur ca da, dar cu un mic corectiv: tot ceea ce putem face noi, sa facem noi. Doar "suntem impreuna-lucratori cu Dumnezeu", spune Sfantul Pavel (I Cor. 3, 9). Daca suntem impreuna-lucratori, inseamna ca trebuie sa ne facem partea noastra, nu sa asteptam cu mainile incrucisate totul de la Dumnezeu, pe motiv ca ii adresam prin credinta rugaciuni sa intervina in viata noastra.
Sa tinem minte acest lucru: acolo opereaza direct Dumnezeu, unde noi nu putem opera. Ceea ce nu inseamna ca nu e prezent intotdeauna si in tot ce facem, si ca nu trebuie sa-L chemam prin credinta si rugaciune. El ne inspira si ne ocroteste ca sa gasim solutiile cele mai bune. Si trebuie in toate sa-I cerem ajutorul, ca sa nu inceteze Dumnezeu sa se mai ocupe de noi! Dar un ajutor din categoria minunii nu trebuie cerut, decat atunci cand numai aceasta ar mai putea rezolva ceva. Ceea ce nu inseamna ca Dumnezeu e absent din cazurile care nu cer minuni vizibile. Unii medici spun: noi prescriem medicamentele, noi facem operatia, dar Dumnezeu este cel care vindeca. Dar aceasta nu inseamna ca nu prescriu medicamente, sau ca nu fac operatii.
 
Credinta trebuie ingemanata intotdeauna cu fapta cea buna. Iar fapta buna este aceea care se exprima in primul rand prin dragoste. Se zice ca la Efes, batranul Evanghelist Ioan, care avea peste 100 de ani si care se misca greu, statea de vorba cu crestinii din jurul lui, care veneau in fiecare seara sa-l intrebe: - Batranule Ioan, spune-ne cum era Invatatorul? Spune-ne cum mai invata El? Povesteste-ne intamplari din viata si din invatatura Lui! Batranul ori de cate ori veneau, si oricine ar fi venit, le spunea doar atat: Fiilor, iubiti-va unii pe altii. In cinci cuvinte le rezuma toata Evanghelia. Cinci cuvinte memorabile! Amin.
 
(IPS Antonie Plamadeala)