Tamaduirea femeii garbove

Si iata era acolo o femeie care avea, de optsprezece ani, un duh de slabiciune, si care era garbova de nu putea sa se ridice in sus nicidecum. 

Iar Iisus, vazand-o, a chemat-o si i-a zis: femeie, esti dezlegata de neputinta ta. 

Si si-a pus mainile peste dansa si indata s-a indreptat si a inceput sa slaveasca pe Dumnezeu. 

Atunci, mai marele sinagogii, maniindu-se, pentru ca Iisus o vindecase sambata, a luat cuvantul si a grait poporului: sase zile sunt in care trebuie sa lucreze omul; deci veniti in aceste zile si va vindecati, si nu in ziua sambetei. 

Iar Domnul i-a raspuns si i-a zis: fatarnicilor, fiecare dintre voi nu-si dezleaga, oare, in ziua sambetei, boul sau asinul de la iesle si nu-l duce sa-l adape? 

Dar aceasta femeie, care este fiica lui Avraam si pe care a legat-o Satana, iata, de optsprezece ani, nu se cadea, oare, sa fie dezlegata de legatura ei in ziua sambetei? 

Si zicand El acestea, s-au rusinat toti cei care erau impotriva lui, iar poporul intreg se bucura de toate faptele marete savarsite de Dansul.”  

(Evanghelia dupa Luca 13, 10-17)

 

Pericopa evanghelica de azi (Luca 13, 10-17) ne infatiseaza una din multele minuni savarsite de Mantuitorul asupra omului: vindecarea femeii garbove.
 

La inceputul si sfarsitul activitatii Sale publice, Il vedem pe Mantuitorul propovaduind Evanghelia in sinagogi, si anume in zile de sambata. El nu putea lasa sa nu arunce in inimi grauntele cel bun al Evangheliei.
 

Intr-o zi de sambata, ziua de repaus a iudeilor, in marea sinagoga din Ierusalim, Iisus invata poporul. Erau de fata si unii din farisei, in frunte cu mai marele lor. Din multimea care se afla atunci in sinagoga, privirea lui Iisus este atrasa de chipul unei femei pe care, desigur, nimeni nu o lua in seama.
 

Evanghelistul ne descrie cu iscusinta starea bolnava a femeii: “O femeie care avea duhul neputintei, de optsprezece ani, era garbova si nu putea sa se ridice in sus nicidecum” (Luca 13,16). Cauza starii ei de slabiciune este una cu totul de ordin spiritual-moral: neputinta ei provenea din faptul ca era stapanita de un duh rau, satanic.
 

Adanc miscat de mila fata de aceasta femeie, Iisus o cheama la El, si o vindeca de neputinta ei, chiar fara ca femeia sa-I fi cerut acest lucru. Ca un Dumnezeu ce era, cunostea suferinta ei si, desigur, si frumusetea sufletului ei, deoarece a numit-o “fiica lui Avraam”, care-si purta crucea suferintei de optsprezece ani, fara cartire, fara vaiete. Nu s-a scarbit de infatisarea ei exterioara, precum nu s-a scarbit de mirosul rau al leprosilor, al bolnavilor de tot felul, pentru ca sub infatisarea lor trista, vedea un suflet frumos, plin de credinta.
 

Efectul produs de cuvinte si de punerea mainilor este instantaneu: “si indata s-a indreptat si a inceput sa mareasca pe Dumnezeu”. Descatusata dintr-o data de legaturile sale spirituale si trupesti, plina de o adanca recunostinta fata de Dumnezeu, pe care-L priveste acum ca pe autorul dezrobirii sale, sarmana femeie preamareste din toata inima pe Cel de la care vine toata darea cea buna si tot darul desavarsit.
 

Dar situatia se schimba subit: cuvinte de manie si indignare intrerup zgomotos pe acelea de multumire aduse de femeia tamaduita. Cel ce le produce este mai marele sinagogii, care, in orbirea sa spirituala, nu se lasa miscat nici de interventia lui Dumnezeu prin minuni si nici de binefacerea unei vindecari. Sclav al traditiei nesabuite, si nefiind in stare sa priceapa rostul acestei minuni, el o considera ca pe o lucrare fara importanta si neavenita, pe motiv ca s-a savarsit sambata. El nu vede aici nici amestecul vadit al Providentei, nici ajutorul dat unei fiinte omenesti, ci numai calcarea legii, astfel cum o talmaceau fariseii. Ce dovada de orbire, ce dovada de rautate si proasta incredere in sine! Dar neindraznind sa se planga direct Mantuitorului, el isi descarca mania asupra multimii, zicand: “Sase zile sunt in care se cade a lucra, deci in acestea venind va vindecati, iar nu in ziua sambetei” .
 

Indignat de aceasta atitudine dictata de un zel orb si plin de ura pentru litera legii, Mantuitorul opune drepturile rezultate din dragostea si libertatea crestina. Si printr-o aspra apostrofare, el afirma ferm si raspicat adevarul, zicand: “Fatarnicilor! Fiecare din voi nu dezleaga, oare, boul sau, sau asinul de la iesle, si nu-l duce sa-l adape? Dar aceasta, fiica lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iata, de 18 ani, nu se cuvenea, oare, sa fie dezlegata de legatura aceasta, in ziua sambetei?”  Aceasta inseamna ca atunci cand este vorba de interesele lor materiale, sau de binele animalelor, fariseii stiu sa indulceasca asprimea legii pentru pazirea sambetei, dar tin de rau pe Iisus, care a facut un act de binefacere nu unei vite de munca, ci unei fiice a lui Avraam, unei femei din acelasi neam si de aceeasi religie cu ei.
 

Legea a fost data omului de catre Dumnezeu pentru binele sau. Daca fariseii ar fi inteles aceasta, ei ar fi stiut ca ajutorul in caz de suferinta este mult mai insemnat decat pazirea fara gres a odihnei de sambata.

 

Cuvantul Mantuitorului a pus in incurcatura pe farisei si a produs un efect dublu; pe de o parte fariseii, acoperiti de rusine, nu pot sa-I raspunda Mantuitorului; pe de alta, poporul manifesta un viu sentiment de bucurie, vazand pe Iisus savarsind atatea minuni.
 

Ne putem pune intrebarea: de ce Mantuitorul a vindecat, fara sa fie rugat, pe femeia cea garbova? Socotim ca nu gresim daca raspundem astfel: E aici in puternica actiune concreta iubirea divina, pusa in miscare in fata tragicei situatii in care se afla incununarea creatiei, OMUL, pe care Tatal ceresc – care lucreaza prin Fiul Sau -, nu-l poate lasa in prapastia unei degradari atat de grave.
 

Din acest fapt ne dam seama cat de mult tine Tatal ceresc sa-l vada pe om mergand nu pe drumul caderii si dezumanizarii sale, ci pe drumul ridicarii si al progresului spiritual-moral pana la asemanarea – dupa har – cu El, adica pe linia umanizarii lui depline.
 

Aceasta dovedeste in mod graitor si concludent o iubire deosebita a lui Dumnezeu pentru om. Este aici in plina actiune iubirea totala si neconditionata a Tatalui ceresc care se lasa calauzit de principiul: a cauta si a cerceta pe om, a promova si dezvolta umanul pana la desavarsirea lui maxima. De ce? Pentru ca spre a te apropia de Dumnezeu trebuie sa devii om adevarat! Pentru ca a fi crestin si a nu fi om adevarat, inseamna, in fond, a nu fi crestin! Cata putere sufleteasca si cata incurajare se strecoara in sufletul nostru cand vedem in lucrarea Sa atata grija si daruire a lui Dumnezeu pentru om! Cu adevarat putem spune: Dumnezeu este cu noi! Dar, din adanca semnificatie a vindecarii minunate a femeii garbove se desprind multe invataminte necesare si de folos, mai ales pentru zilele noastre.
 

Nicaieri nu se vadeste mai mult primejdia fatarniciei ca in societatea noastra, unde oamenii, din pricina ca o practica fara sfiala, au ajuns sa spuna si ce nu gandesc. Din aceasta cauza toate par invaluite in ceata si toti lucreaza dibuind. Fiecare crede ca insala pe celalalt, cand, de fapt, se insala pe sine, incurcand mereu si tot mai tare firele vietii, impiedicand propasirea fiecaruia in parte si a tuturor impreuna.
 

In alta ordine de idei, bunatatea Domnului Iisus Hristos ne invata ca fiecare, individual, trebuie sa ne simtim raspunzatori de tot ce se intampla azi in lume. Soarta lumii ne priveste pe toti. De aceea, Sfantul Evanghelist nu precizeaza locul si timpul minunii savarsite de Mantuitorul; fapta buna in ajutorul semenului trebuie savarsita in tot locul si in toata vremea.
 

De asemenea, ne invata ca savarsirea oricarei fapte bune nu trebuie facuta din motive si interese meschine. Din contra, datoria omului fata de om este aceea de a-l sluji frateste, dupa pilda aleasa a Mantuitorului, atat material cat si spiritual, in drumul sau spre mantuire, desavarsire, preamarire a lui Dumnezeu si dobandire a fericirii vesnice.
 

Si noi cei de astazi suntem garbovi, incovoiati sub povara pacatelor pe care cel viclean ne indeamna sa le savarsim si nu putem sta drepti in fata Mantuitorului, intocmai ca femeia garbova din Evanghelie. De multe ori suntem ispititi de Satana de a considera ca, indeplinind numai formal poruncile crestine, fara a face faptele cele bune izvorate din iubire, ne indreptatim in fata lui Dumnezeu, tot asa cum credeau si fariseii in timpul Mantuitorului. Dar in noi exista o dorinta fierbinte sa ne scapam de aceste rele si sa ne mantuim sufletele. Fiecare dintre noi este un ostas duhovnicesc, care, din tinerete si pana la batranete se lupta contra pacatelor, cum zice psalmistul: “Din tineretele mele multe patimi se lupta cu mine”.
 

Dumnezeu, fiind dragoste si bunatate nemarginita, ne cheama la El prin cuvintele Fiului Sau, intocmai cum a fost chemata femeia garbova din Evanghelia de astazi. 

Hristos vrea sa ne dea mantuire, caci pentru aceasta a venit in lume. El nu ne dispretuieste pe noi pentru ca suntem garbovi, ci priveste cu mila si indurare la slabiciunile noastre. El vede in fiecare din noi, dincolo de aparenta inselatoare pe care o avem, garbovenia noastra. El aude strigatul pe care il ridica spre ceruri acest suflet garbov. Si iata-L pe Hristos ca si astazi striga catre noi, ne cheama mai mult ca oricand, precum a strigat atunci, catre acea femeie: ridica-te din slabiciunea ta si vino de-Mi slujeste Mie. Amin. 

 

(din cartea "Predici”, de Pr. Ion Carciuleanu)