Duminica lui Zaheu

 

Cine vrea sa-L vada pe Hristos trebuie sa se ridice in duh dea­supra naturii, pentru ca Hristos este mai mare decat natura. Mai usor este sa vezi un munte inalt de pe o colina decat din vale. Zaheu era mic de statura si, vrand sa-L vada pe Hristos, s-a suit in­tr-un copac inalt.
 

Cine vrea sa-L intalneasca pe Hristos trebuie sa se curateasca, pentru ca-L intalneste pe Sfantul Sfintilor. Zaheu era intinat de iu­birea de argint si nemilostivire si, cand s-a intalnit cu Hristos, s-a grabit sa se curete prin pocainta si facere de bine. Cainta este parasirea cararilor rele batatorite de picioarele oa­menilor, precum si de gandurile si dorintele lor, si intoarcerea pe o cale noua: calea lui Hristos.
 

Dar cum sa se pocaiasca pacatosul pana ce nu-L intalneste pe Domnul in inima sa si nu isi cunoaste rusinea? Mai ininte de a-L vedea pe Hristos cu ochii, micutul Za­heu L-a intalnit in inima sa si s-a rusinat de caile sale.
 

Cainta este stravederea dintr-o data a leprei care te roade si striga­tul de ajutor catre Vindecatorul. E ca si cum un om avand parul negru si neprivindu-se multa vreme in oglinda s-ar uita deodata si s-ar vedea cu parul albit. Asemeni omului acestuia e si pacatosul care crede fara grija despre sine ca e sanatos la suflet, pana intr-o zi cand ochii i se deschid si vede ca e plin de lepra. Dar pana nu se uita intr-o oglinda cum are sa vada lepra de pe sine? Unde e acea oglinda? Oglinda e Hristos, oglinda in care fiecare se vede asa cum este. În Hristos, in oglinda cea clara, fiecare se vede urat si bolnav; si mai vede si chipul sau cel dintai, asa cum l-a avut si asa cum trebuie sa-l mai aiba. Pacatosul Zaheu, infloritor si vioi pe dina­fara, vazandu-L pe Hristos a vazut si cumplita lepra care-l acoperea, si durerea pentru care alt leac nu e pe pamant decat Hristos.
 

Evanghelia de astazi ne infatiseaza un pacatos care s-a intors. Este Zaheu cel mic de stat, care s-a inaltat ca sa-L vada pe Hristos Cel Preainalt. În Zaheu pacatosul s-a desteptat Zaheu omul, intunecat pana atunci de cel mai dinainte, si acesta s-a grabit sa se inalte ca sa-L vada pe Omul fara de pacat, sa vada chipul sau cel dintai, curat si neschimbat. Zaheu a alergat asadar si s-a suit, ca pe o scara, intr-un sicomor ce crestea pe marginea drumului pe unde avea sa treaca Domnul.
 

“Si cand a sosit la locul acela, Iisus, privind in sus, a zis catre el: Zahee, coboara-te degraba, caci astazi in casa ta trebuie sa raman.”  Din cuvintele acestea se vede ca nu Zaheu L-a zarit mai intai pe Domnul, ci Domnul pe el: “Iisus, privind in sus, a zis…”  Domnul l-a chemat pe Zaheu. L-a vazut pe Zaheu in duh cu mult mai inainte de a da cu ochii de el “cand a sosit la locul acela.”
 

Dumnezeu ne vede, si noi nici nu ne dam seama, Îl cautam cu truda, iar El ne-a si aflat. Doar sa ne indreptam spre El ochii mintii, dorind din toata inima sa-L vedem, si El ni se va si arata si ne va chema pe nume, indemnandu-ne sa coboram din inaltimea primejdioasa a cugetarii dupa simturi in inima, in casa noastra cea adevarata, prin rugaciune. Atunci ne va spune Domnul, fiecaruia: astazi in casa ta trebuie sa raman. Cand mintea omului coboara in inima si tinde, scaldata in lacrimi, spre Dum­nezeul Cel viu, inima se face loc de intalnire intre Dumnezeu si om. Si acesta este intelesul adanc, duhovnicesc, al celor intamplate cu Zaheu.
 

[...] A lasat cartitorii sa carteasca, batjocoritorii sa batjo­coreasca, nemultumitii sa se planga, iar El Si-a urmat calea in tace­re. A intrat la Zaheu; dreptii au ramas dincolo de pragul pacatosu­lui, ca sa nu se spurce. Zarva lor crestea si rautatea le era la culme. Aveau dreptate si Hristos gresea! Stiau cine-i Zaheu iar Hristos nu stia. Pastrau Legea, iar Hristos o incalca: trecuse pragul pacatosu­lui! Pe ei nimeni nu-i putea pacali, pe Hristos da.
 

La ce alta incheiere sa ajunga ei, decat ca Iisus nu e nici invata­tor adevarat, nici prooroc, nici Mesia, de vreme ce nu stie cine-i Zaheu? Daca ar fi stiut, nu i-ar fi calcat pragul! Victorie! Noi, cei din Ierihon, L-am prins in cursa astazi pe Hristos! Al nostru e meri­tul, noi vom scapa lumea de acest inselator care zice ca-i Mesia si se da drept Fiul lui Dumnezeu! Ce triumf!

 

Iata, rautatea s-a cocotat la ceruri. Iar in timpul acesta Zaheu s-a innoit, e alt om. Si Hristos, neluand in seama gloata in fierbere ci numai inima lui Zaheu, sta asteptand ca toate savarsindu-se, la sfarsit sa vorbeasca. Cand rautatea a ajuns la culme, si cand de pe inima veche a pacatosului solzii au cazut, Zaheu si-a deschis gura si a rostit in fata tuturor cuvantul pe care nimeni nu-l astepta de la el: “Iata, jumatate din averea mea o dau saracilor.” 

 

Un traznet cazut din cer! De ce ati amutit, ierihonienilor? De ce nu murmurati mai de­parte, de ce nu va mai bateti joc? De ce v-au stat vorbele in gatlej?  Cine a ramas pacalit: voi sau Hristos? Cine l-a cunoscut pe Zaheu mai bine: voi sau Hristos? Cine e mai drept acum: voi sau Zaheu? 
 

Ce bun e Domnul nostru! In aceasta imprejurare, ca si in altele, sta bland ca un miel in mijlocul oamenilor pe care lupii nevazuti ii atata la rau. Stie ca biruinta e a Lui, acum si pururea! Cu cata liniste asteapta clipa aceea! Si cand soseste, se indreapta intai catre bolnavul de dragul caruia s-a abatut din drum ca sa-i intre in casa. 

“Astazi s-a facut mantuire casei acesteia.”  Cu aceste cuvinte Bunul Doctor il incredinteaza pe bolnav ca de-acum s-a facut sanatos, ca poate sa lase spitalul si sa se intoarca printre cei teferi. Orbirea i-a fost smulsa de pe suflet asa cum i-a fost smulsa lui Bartimeu de pe ochi, incat sa poata merge de acum inainte pe calea dreptatii si a milostivirii. 
 

Dar ca sa fie bine lamuriti toti cei de fata, Domnul a adaugat: “Caci si acesta este fiu al lui Avraam.”  Un adevarat fiu al lui Avraam, un fiu in duh si in adevar, un fiu nu numai cu numele; acum si micutul Zaheu era asa. Avraam, prin faptele lui bune, s-a facut parintele tuturor dreptilor, iar Zaheu s-a facut, prin pocainta, urmasul lui. Domnul a dezvaluit acest lucru ca sa-l mangaie pe Zaheu si sa dea de gandit ponegritorilor lui.
 

Acestora din urma le spune Domnul mai departe: “Caci Fiul Omului a venit sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut.”  Sa caute anume pe pacatosii pe care nu-i cauta nimeni, pe care toti ii leapada, sa mantuiasca anume pe cei pe care lumea ii socoteste pierduti, asa cum se socotesc si ei insisi. 
 

O, fratilor, va dati seama ca aceste cuvinte sunt si pentru noi? Ca noi suntem pacatosii pentru care Domnul, Viteazul, a venit pe pamant? Negraita iubire pentru noi L-a adus din ceruri sa caute pe cei pierduti, sa mantuiasca pe cei pacatosi! Uitati-va la Zaheu cel mic, care in dorinta de a-L vedea pe Domnul s-a inaltat. 
 

Hristos Se apropie de noi cum s-a apropiat si de el atunci, impresurat de o mare de oameni, unii drepti iar altii cartitori. Doua mii de ani de istorie vuiesc imprejurul Lui, covarsindu-ne. Auziti vuietul acesta? Trecutul ni-l aduce si ni-l lasa alaturi. Si in mijlocul uriaselor multimi merge smerit Domnul si Mantuitorul nostru. 
 

Sa alergam sa ne inaltam ca sa-L vedem. Nimic, din tot ce-a fost si din tot ce este, nu-i atat de vrednic de privit. Sa ne ridicam din drumul mocir­los pe care ne-am tarat pana acum; sa ne urcam intr-un copac inalt. El va veni, cu siguranta va veni la noi. Preafericit cel pe care il va chema dulcele glas, glasul din a carui dulceata se adapa ingerii!
 

Cainta este cu adevarat cea dintai treapta a scarii ce duce spre imparatia lui Dumnezeu. Nimeni n-a suit vreodata pe treapta a doua pana ce nu a urcat pe cea dintai. În desertul acestei lumi, cainta este singura cale de a bate la poarta cerului. Poti sa bati cu pumnul in zidul unei case oricat de mult poftesti; nu te va auzi nimeni, nimeni nu-ti va deschide. Dar bate in usa, si ti se va deschide. Cainta e bataia, nu in zid ci in poarta care da spre lumina si mantuire. Cine se caieste cu adevarat si vrea sa intre in casa Tatalui Ceresc a si batut la una din usile prin care se poate intra in casa.
 

Lacomia orbeste; numai Hristos poate da orbilor vedere. Lacomia insingureaza si-l leaga pe om in lanturile robiei; Hristos il scoate pe captiv din singuratate si-l duce in tovarasia ingerilor. El Se arata tuturor penitentilor care se lupta sa-L vada, si cui Se arata El se arata si tainele cerului si ale pamantului, si toate binecuvan­tarile pe care le-a pregatit Dumnezeu, de la intemeierea lumii, celor ce-L iubesc. 
 

A Domnului si Mantuitorului nostru fie slava si lauda, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

(Sfantul Nicolae Velimirovici)