"Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii.
Si a zis cel mai tanar dintre ei tatalui sau: Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere. Si el le-a impartit averea.
Si nu dupa multe zile, adunand toate, fiul cel mai tanar s-a dus intr-o tara departata si acolo si-a risipit averea, traind in desfranari.
Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare in tara aceea, si el a inceput sa duca lipsa.
Si ducandu-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei tari, si acesta l-a trimis la tarinile sale sa pazeasca porcii.
Si dorea sa-si sature pantecele din roscovele pe care le mancau porcii, insa nimeni nu-i dadea.
Dar, venindu-si in sine, a zis: Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame! Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si inaintea ta; Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai.
Si, sculandu-se, a venit la tatal sau. Si inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergand, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat.
Si i-a zis fiul: Tata, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau.
Si a zis tatal catre slugile sale: Aduceti degraba haina lui cea dintai si-l imbracati si dati inel in mana lui si incaltaminte in picioarele lui; Si aduceti vitelul cel ingrasat si-l injunghiati si, mancand, sa ne veselim; Caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat. Si au inceput sa se veseleasca.
Iar fiul cel mare era la tarina. Si cand a venit si s-a apropiat de casa, a auzit cantece si jocuri. Si, chemand la sine pe una dintre slugi, a intrebat ce inseamna acestea.
Iar ea i-a raspuns: Fratele tau a venit, si tatal tau a injunghiat vitelul cel ingrasat, pentru ca l-a primit sanatos.
Si el s-a maniat si nu voia sa intre; dar tatal lui, iesind, il ruga. Însa el, raspunzand, a zis tatalui sau: Iata, de atatia ani iti slujesc si niciodata n-am calcat porunca ta. Si mie niciodata nu mi-ai dat un ied, ca sa ma veselesc cu prietenii mei. Dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, ai injunghiat pentru el vitelul cel ingrasat.
Tatal insa i-a zis: Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt.
Trebuia insa sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat.”
Duminica a 34-a dupa Rusalii - Evanghelia dupa Luca 15, 11-32 (a intoarcerii Fiului risipitor)
Evanghelia “Fiului risipitor” este una dintre cele mai frumoase si ziditoare de suflet - ne misca inimile profund, deoarece ne arata, pe de o parte, dragostea nemarginita si bunatatea lui Dumnezeu pentru noi, pacatosii, iar pe de alta parte, chipul adevaratei pocainte.
Tatal din aceasta pilda este Dumnezeu, iar fiii, suntem noi, oamenii, daruiti de Tatal ceresc cu insusiri fizice si spirituale pentru care nu ne-am straduit in nici un fel.
Fiul cel mic, neintelegand ca ceea ce avea era un dar, si nu un drept, si-a cerut partea sa si a plecat intr-o tara indepartata, in cautarea unei false si amagitoare fericiri. Intr-un mod oarecum neasteptat,tatal accepta cererea fiului sau, semn ca Dumnezeu ne respecta libertatea croirii propriului drum, chiar si atunci cand stie ca noi o folosim intr-un mod gresit.
"Ţara departata” unde pleaca tanarul nu reprezinta numai o departare spatiala, ci mai ales una spirituala. Cu fiecare nou pacat savarsit ne indepartam de lumina dumnezeiasca tot mai mult si ne cuprinde intunericul pacatelor si al faradelegilor. Dar sensul departarii este si acela de scufundare, de prabusire. Placerile, dezmierdarile, toate patimile lumii acesteia duc la goliciunea totala a sufletului nostru. Fiecare scufundare in pacat ne lipseste de un dar divin si ne insingureaza dureros. Pustiul se intinde tot mai inspaimantator in jurul celui ce a crezut ca lumea ii apartine, spaima il cuprinde de pretutindeni si el se adanceste in viciu fara sa se mai poata opri, ingrozit de propria-i singuratate si insatisfactie.
Dupa ce a cheltuit in acea tara indepartata tot ce a avut de la tatal sau in desfatari, in viata dezordonata si mai ales in placeri patimase, tanarul nostru ajunge muritor de foame, este aruncat la periferia societatii si uitat de aceia cu care-si cheltuise banii. Dorind sa-si salveze viata sa biologica - viata spirituala deja o pierduse, fiul risipitor "s-a lipit de unul din locuitorii acelei tari“, care l-a angajat pazitor de porci; iar mai presus de aceasta umilinta, fiului risipitor nu i se ingaduia nici macar sa manance pe saturate din hrana porcilor.
Dar, in aceasta stare de cumplita mizerie si injosire morala, isi aduce aminte de starea lui de la inceput, de dragostea parinteasca pierduta. si-a venit in fire si si-a recunoscut caderea. Devine constient de faptul ca din clipa in care a parasit casa parinteasca si-a pierdut pacea si bucuria sufleteasca, alergand dupa desfatari inchipuite si ca drumul pe care apucase nu fusese unul al libertatii, ci al robiei. A constatat cu luciditate si durere prapastia si ruina in care ajunsese si totodata s-a cait si a luat hotararea de a se intoarce cu deplina incredere la tatal sau, marturisindu-si greseala si cerandu-i iertare.
Inainte ca el sa ajunga acasa, tatal il vede si alearga, si, fara sa spuna ceva, cade cu totul pe grumazul sau, il imbratiseaza si il saruta cu o dragoste care a iertat totul, cu o iubire sfanta si fara nici o imputare. Dupa cum parerea de rau a fiului a fost totala si sincera, asa si iertarea tatalui a fost desavarsita.
Acum fiul a inteles, a primit raspunsul: tatal a ascultat marturisirea, o cunoaste inainte ca el sa o rosteasca. Il vede pe fiul sau, inainte ca acesta sa se intoarca. Era impreuna cu el, fara ca fiul sa-l vada. "Cel ce iubeste cu dragoste desavarsita, chiar absent fiind, este de fata fara a fi vazut de cineva“.
Ne-am putea intreba: avea nevoie tatal din pilda de marturisirea fiului sau risipitor? Fara indoiala ca nu. stia bine tatal ce-a facut fiul sau, precum bine cunoaste Dumnezeu pacatele noastre. Ci noi, noi insine avem nevoie de aceasta marturisire: "Faradelegea mea o cunosc si pacatul meu este inaintea mea pururea” – zice psalmistul David.Numai o marturisire cu cainta si parere de rau "sterge faradelegea”, dar pentru aceasta este nevoie de "bratele parintesti” intinse de Dumnezeu prin mainile duhovnicului spre fiul care se marturiseste. Preotului duhovnic i s-a dat de catre Iisus Hristos "puterea legarii si dezlegarii pacatelor”, putere care nu s-a dat nici ingerilor; dar acesta tine si locul tatalui din pilda, care nu este altcineva decat Bunul Dumnezeu, invatand, sfatuind,certand si mangaind,dupa caz,intotdeauna cu iubire parinteasca,pe cel ce se marturiseste.
Fiul mai tanar gandea sa ceara sa ramana in casa tatalui "ca unul din argatii sai“. Daca i s-ar fi acordat aceasta, pentru el ar fi fost ca un rai mare. Insa Dumnezeu Tatal il face personajul central si prilejul unei mari praznuiri. Dumnezeu iarta, prin multimea iubirii Sale. si te simti nevrednic de aceasta! Te retragi in pozitia slugii care iti este de ajuns, care te multumeste. Nu-L multumeste insa pe Dumnezeu, care iubeste atata, care iarta atata, care te zdrobeste, te striveste, cu iubirea Sa nemasurata!
Si iata ca tatal porunceste slugilor sale sa-i aduca fiului risipitor “haina lui cea dintai“, sa-i puna inel in mana, incaltaminte in picioare si sa fie jertfit vitelul cel mai gras, cu totii sa manance si sa se veseleasca. Toate acestea sunt simboluri ale intampinarii omului pacatos ce s-a cait si a fost iertat de pacatele sale de catre Dumnezeu Tatal:
- Haina cea dintai reprezinta haina luminoasa, a sfinteniei si a curatiei, pe care o primim la Botez si pe care apoi o patam prin pacatele pe care le savarsim; insa prin pocainta, prin spovedanie primim iertarea prin care innoim haina de la Botez;
- Inelul pus pe mana simbolizeaza reinfierea celui instrainat prin pacat, e semnul reprimirii omului care se pocaieste in iubirea neintrerupta a lui Dumnezeu;
- Incaltamintea noua pe care o primeste fiul la intoarcerea sa inseamna harul de a calca peste spinii ispitelor pacatoase, de a merge pe calea poruncilor lui Dumnezeu;
- Vitelul cel gras injunghiat pentru ospatul bucuriei, simbolizeaza Taina Sfintei Impartasanii, este Domnul Iisus Hristos, care S-a rastignit, S-a jertfit pentru noi si Se jertfeste mereu la Sfanta Liturghie.
- Veselia care s-a facut inseamna bucuria care se face in ceruri pentru intoarcerea celui pacatos, dupa cum marturiseste Insusi Domnul in Sf. Evanghelie.
Din tarina indepartata, unde pastea porcii, fiul mai mic s-a intors cu inima zdrobita, si a intrat in rai. Din tarina tatalui, s-a intors, infuriat, fiul mai mare si si-a aratat osanda pe care o purta inauntrul sau: "s-a maniat si nu voia sa intre“, pentru ca aflase de la slugi ce se petrece in casa. Asa cum fiul cel mai tanar era gata de marturisire, acesta era gata de atac, astepta de mult prilejul sa izbucneasca, sa arunce afara tot ce a strans si a fiert in sine de-a lungul atator ani: "de atatia ani iti slujesc...“ Niciodata nu-l numeste, nici nu-l priveste ca tata, ci ca pe un patron, si inca unul nedrept. Pe sine insusi se subestimeaza, se priveste ca pe o sluga tocmita.
Tatal suporta cu rabdare valurile furiei fiului mai mare si ii vorbeste mangaietor. Prima dojana a tatalui se face cu exclamatia: "Fiule!“ (tu nu ma numesti tata, insa eu te privesc si te numesc copilul meu; nu esti sluga mea, nici supusul meu) "tu intotdeauna esti cu mine“ - acesta este raiul, aceasta este libertatea, bogatia fiului, faptul de a ramane in casa, de a ramane impreuna cu tatal. si la cererea unui lucru marunt si neinsemnat - a unui ied - raspunde cu toate: "toate ale mele, ale tale sunt“.
Constantin Noica, oprindu-se candva asupra acestei parabole, spunea ca "sunt doua feluri de a risipi. Exista risipa celui care, intocmai fratelui cel mic, cheltuieste fara sa fi strans. Dar exista si risipa celui care, intocmai fratelui cel mare, strange fara sa poata aduna. Fratele fiului risipitor asa face. El strange ascultare dupa ascultare si fapta buna dupa fapta buna, iar in ultimul ceas, cand nu poate intelege si nu poate ierta dragostea tatalui pentru cel ce a risipit, pierde el insusi tot ce a adunat... La ce bun atata supunere si atata cumintenie, daca n-a putut intra in inima sa si nitica dragoste?“.
In pilda Evangheliei de astazi ne regasim cu totii, caci cu totii am ratacit calea vietii celei curate si am preferat o viata de risipa, dezordonata, plina de pacate si slabiciuni omenesti. Bunul Dumnezeu nu ne pedepseste ca am ratacit calea si am facut pacate, deoarece El stie firea omeneasca cat este de inclinata spre rau si supusa pacatului, dar ne va osandi daca nu vrem sa ne intoarcem din calea ratacirii la El, cum s-a intors fiul risipitor.
Sa fim incredintati ca dragostea lui Dumnezeu este nesfarsita si ca ea nu ne este niciodata retrasa; bucuria cereasca pentru indreptarea unui pacatos cuprinde cerul si pamantul si fiecaruia dintre noi ii iese inainte, pe drumul intoarcerii si caintei, Mantuitorul Insusi. Amin.